Dor de mine

Mă doare capul. Vreau să respir. Chiar să respir pe bune, nu doar funcția automată pe care o face corpul pentru a mă ține în viață. Mă simt tot mai înlănțuită. Îmi vine greu să mai ies, să mai văd alți oameni, să respir aerul de afară. Totodată, știu că e necesar, e bine, îmi dă un reset.

În același timp, cred că devin tot mai sensibilă la zgomote. Se aud de la vecini sunetele copiilor. Tuse, strănuturi, țipete, părinți care-i ceartă, care tipă la ei. Ai mei care, fix când zic că e liniște, atunci se decid și ei să contribuie la zgomot. Totul devine prea tare, prea zgomotos. Acum aproape că îmi lipsește obligațiunea de a ieși. Pentru orice motiv, nu contează care. Școală, cursuri, muncă, ceva. Ceva care să mă forțeze să ies din casă. Uneori nici asta nu-mi făcea bine dacă e să mă uit în spate, dar poate fi mai bine decât să stau cu lunile în casă.

De vină a fost puțin și vremea. În ciuda dorinței mele de a ieși, frigul și ploile au fost, poate, un obstacol prea mare.

Am început să mă îndepărtez de mine. Tot mai mult. Nu am mai stat de mult doar eu cu mine. Bine, știu de ce mă tot evit. Vreau să mă distrag de la gânduri. Dacă rămân prea mult timp în liniște, totul vine tăvălug. Se amestecă, claie peste grămadă, devine un haos mai mare decât e deja. Întâmplări care mă bântuie. Lucruri de care îmi e acum rușine. Nu vreau să-mi amintesc de ele. De ce aș vrea? Știu că au fost alegerile mele în acel moment, dar nu înseamnă că toate au fost bune. Despre unele am știut de atunci că nu sunt și tot am ales să le fac. De altele, mi-am dat seama pe parcurs. Dar indiferent… ce-i făcut nu mai poate fi desfăcut.

Și din cauza asta… am început să abuzez excesiv telefonul. Social media, seriale, filme. Orice ca să-mi opresc gândurile din a mă deranja și a-mi strica buna dispoziție pe care o am în ziua aia. Dar… știu. Pe termen lung, e nociv. Și văd asta deja. Mi-e dor de mine. Uneori prea mult decât aș vrea să cred. Mi-e dor să mai stau și să fac legături între lucruri care, la o primă vedere, nu au nicio legătură nici măcar în treacăt. Mi-e dor să stau și să ascult, cu ochii închiși, muzică în căști. Să descopăr un artist nou și să îi ascult piesele fără să mă grăbesc, fără să simt că fac totul performativ. Și să mă gândesc la mesajele pieselor sau al clipurilor. Să găsesc semnificații, simboluri poate, aluzii.

Doar că înainte, și vremurile erau mai simple. Totul era mai simplu înainte. Acum… e totul pe repede-înainte, parcă mai mult ca niciodată. Și am obosit. Nu mai pot. Simt că nu mai am suflu. Vreau să mă opresc din.. tot. Să stau și să respir. Să stau și să observ fără să simt că mă grăbește ceva. Să mă pot uita la luna plină argintie de pe cer și să mă pierd în magia ei și atât.

În minte, îmi tot vine pe repeat refrenul de la Dor de tine, dor de noi de la Hi-Q. Se potrivește întrucâtva.